Sta nervos langa geam si explozia de sentimente il copleseste. Isi musca buzele, pielea ii freamata, capul lui fin ii tremura atat de repede si scurt din cauza maxilarului inclestat, ochii i s-au micsorat atat de mult, vezi sunete iesind din el: urlete, blesteme, intrebari aparent fara logica, hohote... Dar el nu zice nimic. El doar sufera. Iar suferinta nu pretinde decat tacere. Cand suferi, nu plangi, nu tipi, nu urasti. Nu te blochezi, nu cersesti, nu arati, nu mai crezi, nu mai vrei. Cand suferi te opresti din trait. El acum sa gandeste la toate aceste lucruri si-si da seama ca fiecare om a murit de atatea ori... Dar moartea a fost atat de scurta, de trecatoare si nesemnificativa, incat nu a fost simtita. Se mai gandeste ca toti oamenii sufera si ca ar trebui sa spuna tuturor aceste vorbe, poate asa oamenii n ar mai fi atat de infricati de moarte. Moartea trebuie sa fie dulce. El vede aceasta usita oricand inchisa, dar pentru unii e incuiata cu mai multe chei, de mai multe ori. Apoi isi da seama ca nu mai e la fel de nervos. Realizeaza inca o data ca mintea l-a ajutat: s-a gandit la altceva, intre timp tensiunea s-a stins. Acum este obosit, ochii sunt grei, gura-i este uscata, asurzit de un tiuit imaginar, se uita la mainile care ii tremura. Acum corpul se relaxeaza, se intreaba daca asa va face si psihicul. Se intinde spre sticla de vin, apoi pe pat, inchide ochii, iar cu cutitul cu care si a desfacut sticla de vin, se injunghie in inima, cu privirea spre becul rosiatic aprins din tavan.